pe culme
uite că azi e megalansarea! am rămas acasă azi, să dorm, să fiu fresh pt mai târziu. dar de pe la 7-8 n-am mai putut închide ochii. acuma mă cuprind emoţiile, panica, presupuneri idioate, cu privire la eveniment. am eu o temere de vorbitul în public, pt că păţesc să nu-mi găsesc deloc cuvintele şi mă trezesc bâlbâind şi bâjbâind după alte cuvinte, în timp ce-n cap totul devine monocromatic. şi marţi seară, la emisiunea de la radio unde am fost invitaţi, m-am poticnit penibil la o întrebare, sustrăgându-mă din situaţie cu un nu ştiu răsuflat. iar azi, teoretic, ar trebui să vorbesc, sau să vorbim, în faţa unui auditoriu mai osmozat, mai complex, decât al ascultătorilor postului radio maria. noi contra cel puţin 100 de suflete. eu contra temerilor mele. încet îmi creşte adrenalina…mi-ar trebui un frizer până nu ajunge la pământ.
e un eveniment, e o demascare, e o poezie despre poeziile noastre, despre noi. ne vedem la lansare, oameni buni, şi nu ne decapitaţi cu privirile
alt trotuar al culturii
şi-a trecut prima săptămână de plictiseală-n banca şcolii. după prima zi mi-a dispărut complet entuziasmul că-mi revăd colegii de liceu şi m-am regăsit ca şi la sfârşitul anului: sătul. aceleaşi chipuri care spun aceleaşi cuvinte, aceleaşi chibrite care scapără aceeaşi flamă. începe rutina, somnul puţin, iar curând şi-o mizantropie ezoterică.
acum cu lansarea, mă trezesc cu tot mai multă lume care mă întreabă când scoţi cartea? . dar exact persoanele de la care m-aş aştepta mai puţin, sau deloc. deja începe să-mi apară gravat pe frunte poeţaş cu juma de normă. şi lansarea, imediat se împiedică de pragu de la intrare şi nu suntem gata cu pregătirile. nici afişele n-am apucat să le împrăştiem puţin pe ziduri sau pe geamuri în oraş.
joi a-nceput activitatea Cenaclului de la Bibliotecă a anului curent, cu Ioan F. Pop inaugurând printr-un credo asupra poeziei în relaţie cu sacralitatea şi discuţii în imediata apropiere a acestei teme şi printr-un recital scurt al poemelor lui intitulate poeme din adânc. am avut ocazia să primesc volumaşul poeme de sedus realitateA din partea autorului doar din cauză că eram cel mai tânăr prezent. cu dedicaţie.
ieri a fost prima premieră a stagiunii 2009-2010 a teatrului, piesa Cerere în căsătorie, jucată în Sala Studio. aşteptasem din miezul verii această zi, dar n-am fost atât de inspirat să-mi amintesc că la premiere locurile sunt rezervate pe de-a-ntregul, şi se merge pe invitaţii în mare parte. noroc cu alternativa oraşului poluat în crepuscul şi cu găzduirea lords-ului
bloguri, lansări şi cactuşi
mi-am dat seama că deşi îmi spun des că trebe să scriu pe blog, o fac de puţine ori pe lună. încă mi se pare [şi în mare parte aşa şi e] că scriu pt mine, iar eu am alte modalităţi de-a discuta cu sine mai puternic gravate pe tija rutinei decât postatul pe blog. nu mă aştept la multe de la el. mai ales că şi să dezbaţi subiectul orişicine-are-blog-că-e-la-modă e la modă, dar să mai şi deţii unul.
am dat-o naibii de matematică şi savurez ultimele zile de vacanţă. imediat începe un alt fel de vacanţă şi trebuie profitat de cea actuală. ce-a mai rămas din ea, oricum.
îmi propun pt a enşpea oară că mă las de aiurit şi mă apuc de citit pe bune, că deja am devenit ridicol chiar şi pt mine.
planificarea lansării volumului Jamais-vu sau la prima bere cu tata, al cărui autor mă număr şi eu, e activitatea care are întâietate zilele astea. va avea loc pe 25 septembrie, în Sala Mare a Primăriei Oradea, la ora 5 cred. încă nu ştiu sigur. oricum detaliile se pot vedea pe Sala 07. vor fi mai actualizate decât aici oricum. îmi pare cam ciudat să îţi promovezi lucrări mai vechi în care nu mai ai deplină încredere şi până şi pomenirea lor îţi provoacă mai multă jenă decât mândrie de sine. dar totuşi e muncă, e imaginaţie, e experiment. fără multă lectură în spatele cortinei pt susţinere, ce-i drept [cel puţin în cazul meu]. şi asta se observă.
mă amuză că, în urmă cu câteva nopţi, visasem că mi-am udat cactusul de birou şi-a-nceput să crească instant, viguros, trufaş. ziua următoare mi-am amintit de asta şi am verificat cactusul, pe care il udam mai rar decât ştergeam praful în cameră, sport pe care nu-l agreez. cumva reuşea să-mi iasă asta din minte de fiecare dată când îmi aşezam privirea asupra lui. în fine, iar planta era toata uscată, biata de ea, moale, fragedă, iar când am mişcat-o puţin încercând să o ud de data asta, s-a rupt printre degetele-mi. îmi spunea cineva în glumă că visul poate era un avertisment al spiritului cactusului mort. să-l pot îngropa măcar cum se cuvine
vestigiu
mi-am dezgropat blogul…uite-mă!!
tocmai ce am revenit de la mare. prima mea expediţie la mare la noi în ţară. şi nu mă simt prea impresionat. mi-am amintit de ce nu îmi place în general la mare: sunt câte 3-4 persoane pe metru pătrat, muzică comercială răsunând din 7 direcţii simultan, iar dacă e la noi pe litoral, specimene cât pt. un album de colecţie… m-am simţit bine totuşi. şi pot spune c-am revenit cu ceva de valoare. plus, drumul cu trenul, noaptea, cu căştile-n urechi, cu suflete în repaos alături, cu nestea clipocind pe gâtlej…merita!
acasă, surpriză: camera în reanimare. mobila împreună cu majoritatea lucrurilor “aranjate” haotic în mijlocul camerei. singurele haine pe care le aveam erau cele murdare cu care mă întorsesem de la mare. nu tu odihnă în propriul pat. nu tu acces la internet… noroc cu codrin care m-a găzduit şi hrănit 2 nopţi. să nu mai spunem de relaxare, amuzament şi mersul ca pe lună.
s-a lepădat insomnia de mine… de ceva vreme visez în fiecare noapte. şi ceva intens, pe deasupra. noaptea trecută am avut vreo 6 vise, şi ciudat e că dimineaţa le puteam delimita, îmi aminteam câte ceva din fiecare. nu e ceva normal pt mine… şi pe drumul spre oradea, în tren: mă trezisem noaptea gâfâind de emoţie. mi-am spus imediat că trebuie să-mi notez ce visasem. aveam un carneţel şi ceva de scris chiar lângă. dar am adormit înainte să îmi pot încheia gândul…tot ce-mi amintesc era că mă ţineam de un tramvai în viteză, şi încercam să intru. era înăuntru cineva cu care doream să vorbesc, o feminitate mistică.
…puţin tensionată perioada asta. multe gravitează în juru-mi. şi va continua asemeni, cel puţin până-mi voi recăpăta intimitatea camerei, turnul meu de fildeş
Pomană [am dat colţul...]
pact cu diavolul
am dat colţul
de stradă
cerşetorului;
din acel moment
îmi tot întinde palma
zbârcită
eu îi îngrop între degete
capricii.
firul de păr răzleţ.
priviri frânte.
chiar şi
parfumul stins din haine.
ca un mănunchi de monede
lăsate cu giumbuşliucuri metalice
în cutia de carton
de la picioarele-i desculţe.
…sub o monedă de 50
mi-am zărit picotind,
într-o zi,
sufletul.
knock-knock
chiar aşa: realitatea e dincolo de uşă! şi aşteaptă. poate ăsta e cel mai rău lucru, cel puţin aşa-l percep chiar acum. poţi avea scăpări de intensitatea eternităţii, dar firesc de scurte. revii în aerul intoxicat de la trenuleţele care sunt defapt oamenii, se tot plimbă pe aceleaşi şine ruginite. staţiile sunt aceste scăpări defapt, pauza din realitatea călătoriei. durează puţin. fă o poză. fă un gând. un gest. o emoţie…
în rest, deraiază. se învechesc în cele din urmă…
Gesturi
în fiecare palmă
după care mi le vâr
enigmatic
în buzunare
***
sâmbetele
în loc să-mi spui pe
nume
mă calci peltic pe-un picior
***
un singur strănut
de-al meu
şi porumbelul capătă ochi de porţelan
toţi ceilalţi întind îngroziţi spre el
aripa
de pe statuia lui Lazăr
taclale
mă ciupesc de tâmple de fiecare dată când am poftă să tastez ca un bezmetic şi numai nu-mi vine o temă anume… nu vreau să ajung să scriu câte un rezumat rigid al unei zile mai intense sentimental sau estetic. să povestesc verde despre mine. să mă emfaziez. să aberez câte am făcut şi câte nu. poate doar uneori… dar nu de-astea port discuţii cu oameni în tramvai. nu le toc creierii cu informaţii despre mine care oricum ar rămâne ignorate. învârtim pe limbă linii comune de discuţie, râdem la glume ieftine, îndeajuns numai să avem pe celălalt alături, o companie cu care faci la fel de uşor schimb de gânduri precum împarţi aeru-n bucăţi şi dai la fiecare. asta e – nu vreau să fac totu strict despre mine. ar trebui să fie 1:1, fiecare inclus, să trimitem discuţia din gură-n gură precum un cui frumos rulat.
hai, deci, s-aprindem discuţia
